Miroase a bunica ş-a pită proaspăt scoasă din cuptor.
Cu mâinile-mi micuțe, atent supravegheate de ochii ageri ai bunicii, băteam coaja pitii ş-apoi o rădeam oțârucă, fin, cu răzălăul să fie numa’ bună de mâncat: nici prea arsă, nici prea groasă.
Aşa cum Dumnezeu ni le dă pe toate, cât să le putem duce.
Că nimic prea mult sau prea greu, doar cât putem duce.
În zori de zi,pe la 8-9 ani, frământam PITA, un ritual respectat cu sfințenie de bunica atât cât ea a trãit.
O dată cu plecarea ei în lumile de dincolo, multe s-au stins dar au rămas atât de vii în mine că sămânța plantată atunci, după vreo 40 de ani o rodit.
Doamne şi încă mai rodeşte, zi de zi precum un vrej fermecat ce tot creşte şi rodešte, cu fiece gând.9 pite frământate-n zori de zi, doar sâmbăta, pentru 9 suflete strânse laolaltă-n casa de lut.
9 suflete toate strânse la o masă cină după cină, prânz după prânz.
Şi fiece masă începea cu Sfânt Tatăl Nostru şi cu o cruce mare pe Sfânta PITĂ.
Era o aşezare-n tot şi toate!
Chiar dacă eram copil, multe neînțelesuri, în inima mea era un simțământ iscat din acel frământat, simțământ ce şi azi, după 40 de ani este acolo.
Că o dată ce mâinile au atins şi au trăit, trupul păstrează amprenta.
Soarele răsărea de peste coastră scăldând fruntea udată de atâta frământat.
Cât mai frământ ? O întrebam la început pe bunica.
Până asudă grinda zicea ea zâmbind.
Mă uitam cu uimire la tavanul din grinzi groase şi nu înțelegeam cum poate lemnul să asude.
Cu blândețe şi degete încovoiate de durere, bunica-mi ştergea fruntea.
Astă grindă, draga bunicii, astă grindă asudă!
Pfiu… e bine că nu mai am mult, gândeam yo, copil fiind îmi stătea gândul doar la joacă.
Tot ritualul de frământat era mai bine de un ceas, apoi o lăsam să crească în covata de lemn, acoperită cu un cenuşar de cânepă țesut de ea.
Ritualul era simplu,aşa cum îs toate lucrurile mărețe: simple!
Cerneam făina pregătită de cu seară în casă.Apoi amestecul ce creştea pita : ALISTĂUL – era maiaua de azi – uitasem pur şi simplu acest cuvânt nefolosit atâta vreme dar un prieten drag, într-o povestea mi l-a scos din sacul fără fund al uitării.
Sfânta SARE era adăugată cu măsura a trei degete strânse laolaltă ca-n semnul Sfintei Cruci.
Ş-apoi liantul – APA ce leagă şi dezleagă totul.
După ce toate astea erau respectate cu sfințenie, venea frământatul până asuda grinda!
Din covată PITA crescută bine era aşezată-n PLEU, forma rotundă de metal în care ea stãtea cuminte, spre metamorfozare, la întâlnirea cu focul cel iute.
În timp ce PITA se hodinea şi mai creştea un pic în pleu cuptorul de lut îşi încălzea pântecul cu vreascuri şi coceni: cu măsură toate, să poată primii în pântecul lui PITA cea spre ființare
Domolit cuptorul dacă FOCUL era prea iute, potolit şi potrivit, numa’ bun ca PITA să se coacă.
Tras afară jarul din cuptor în pântecul lui rămânea doar cãldura ce creştea şi cocea pita.O vegheam din vreme-n vreme să fiu sigură că-i e bine acolo-n pântecul cuptorului.
După vreun ceas o scoteam la lumina zilei, scoasă din pleu şi bătută de coajă, răzuită spre desăvârşire şi spre bun folos.
Ultimul pas era aşezarea în covata spălată după ce şi-a domolit puțin căldura sărutului din miezul ei pe care cuptorul i l-a dăruit spre creştere.
Acelaş cenuşar acoperea cele 9 PITE spre hodină.
Mi-am luat dorurile toate şi le-am împletit în funie groasă să pot urca pe ea spre Ceriul Infinit.
Pentru că evoluția vine când am înțeles că avem TOT.
Doar să facem lucrarea dată mâinilor noastre spre înfăptuire!
Cu drag şi bucurie,Constantina cu Poveşti